Poeme de lut

Permeată de o simbolistică apocaliptică personalizată, decantată histrionic în scene de o intensitate dramatică aparte, lirica autobiografică a Anei Herța se deschide înspre tonalitățile ritualice ale unei genealogii caligrafiate thanatic, în perimetrul căreia străbunii funcționează nu doar ca instanțe ale memoriei și ale identității, ci și ca mediatori soteriologici, cu profunde rădăcini mitologi(zant)e.  Pe alte versante ale gândirii poetice a autoarei se profilează pregnant efervescența iubirii și evenimențialul rural, pitoresc, evocat în narațiuni lirice expresive, cu personaje memorabile, concurate de instantanee citadine, decupate de un ochi sensibil la cromatica, textura și miresmele spațiilor traversate, supuse și ele unui permanent proces de simbolizare cu rezonanțe biografice. Volumul propune, pe ansamblu, o identitate spirituală profund reflexivă, ale cărei efecte translează în parabole și metafore frapante, irizate nu o dată de propensiuni ludice sau de instincte ritualizate, capabile să remodeleze intimitatea și traumele personale ale poetei în direcția unei taumaturgii lirice cu efect eliberator. (Constantina Raveca Buleu)

Da, s-au produs modificări în poezia de acum a Anei Herța. Iubirea nu mai e deloc idealizată, ci corporalizată, dulceața iubirii a devenit otrăvitoare, nimic nu mai e autentic, totul pare a fi de împrumut, pasiunea nu mai înnobilează, ci ucide cu forța unui cataclism, moartea e atotprezentă – și nu pare a fi doar un tic, o emblemă, ci chiar o obsesie –, iar gestul predilect e acela de cădere în trecut, de unde ea scoate câte o imagine revelatoare, de obicei, de o anume cruzime, niciodată idilică, oricum; de aici provine și spaima de cădere definitivă.

Da, da, s-au produs modificări în poezia Anei Herța. (Mircea Petean)