Trilogia orientală

„Mircea Petean e unul din poeţii ce mizează pe «infinitul mic». E o poziţie oarecum îndrăzneaţă deoarece modelul dominant al poeziei româneşti contemporane, impus de canonul ’60 şi încă neepuizat, a fost cel neoexpresionist, grandilocvent, nu o dată clamoros, cu o conceptualizare „metafizică” ostentativă, antrenînd impozante mase verbale. (..). Fragilul, efemerul, evanescentul semnalează sensibilităţilor în măsură a le recepta comprehensiv o tensiune, o angoasă, un dramatism care pot scăpa plasei retorice cu ochiuri prea largi. Suntem introduşi într-un mediu bun conducător al unor stări poetice genuine, nefasonate conceptual, neprelucrate de-o meditaţie mai mult ori mai puţin alienantă a fiorului liric. Efectul de împrospătare a limbajului poeziei este învederat.” (Gh. Grigurcu)

„Misterul, lucrurile rămase nespuse, sugestia din delicatele expresii lirice sau artistice ale Orientului Îndepărtat întâlnesc, pe tărâm transilvan, taina. Mircea Petean reușește un dificil proces alchimic de transmutare a acestor informații, temeiuri, doctrine și fapte, potențialități, într-o piatră rară, într-un adevăr personal, și spunem asta deoarece poezia pentru el nu este doar exercițiu, tehnică, nici măcar artă, transcende toate acestea și este mai mult decât un mod de a fi, transmutația s-a înfăptuit și la nivel de ființă, omul și poetul au devenit de o consubstanțialitate… ecumenică.” (Andrea H. Hedeș)

În fond, cea mai importantă temă a poeziei, dacă nu cumva chiar singura, este cuvântul: rostit/scris, nerostit/ șters, de nerostit/de neșters; cuvântul și obârșia lui – tăcerea, care e și sfârșitul lui… (Mircea Petean)