Hazardul aparițiilor

Sunt poeți la care nu poți ști dacă talentul le e inteligent ori inteligența talentată. Din specia asta face parte și Elsa Dorval Tofan care ajunge, cu Hazardul aparițiilor,  la cel (cred) de-al VI-lea volum de poeme. Era, zice Simona Popescu în florilegiul critic de la finele cărții, o „fată deșteaptă și rebelă” încă din liceu – și așa a rămas, cel puțin în poeme. Inteligența e de la sine (ușor) cinică și ea scrie, în mod necesar, poeme malițioase, indiferent spre ce teme se abate. Asta pentru că e din principiu dezamăgită și cu alergie la înflorituri, fie ele metafore, fie atitudini (toate ipocrite, se-nțelege). Nu suportă decît directețea (lirică) și autenticitatea (umană) a gesturilor. Pe directe și adesea brutale se bizuie și analitica eului și a lumii pe care le profesează Elsa, iritată și exasperată de starea amîndurora. Dar maliția inteligenței se lovește la ea de fondul compasional al poemelor iar tensiunea lirică vine tocmai din procesul de transmutare a maliției în compasiune și, pe dos și simultan, a compasiunii în maliție scripturală. Fișe clinice despre cinismul social ori despre destructurarea empatiei sau chiar a sentimentelor (fișe acreditate și de limbajul inundat cu termeni medicali, remarcat de soborul comentatorilor), face Elsa, pe o grilă de iritare în fața alienării. O poetă prea inteligentă pentru a nu trăi (și scrie) într-o continuă alertă.

&nbspAl. Cistelecan

Elsa Dorval Tofan (sau Ceri, cum îi spuneam prietenei mele în liceu) a fost o apropiată a Grupului de la Brașov, din care făceam parte împreună cu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea. Eram pe-atunci toți cinci elevi la Liceul „Unirea” din Brașov și scriam poezii, credeam în frumusețe (literalmente și în toate sensurile), în prietenie, în solidaritatea tinerilor. Ceri a plecat după 1990 departe, în Canada, unde s-a stabilit. După mult timp, acum cîțiva ani, și-a luat inima-n dinți și a debutat în literatura română. Publicase, altfel, în franceză, în țara de adopție. Hazardul aparițiilor, cartea de acum, are la un capăt „tinerețea labirint”, cum e numită într-un vers (Cindy Lauper, călăuza fetelor din anii ’80, apare într-un poem), iar la celălalt capăt o singurătate departe de oameni sau printre ei (ca să trimit la motto-ul volumului). Între ele, o viață de om, o lume care s-a schimbat, dar a rămas generatoare de stupoare (sigur, din alte cauze decît pe vremea dictaturii) – de aici și tonul caustic al poeziei, traversate de tăioasa luciditate cu care e percepută realitatea de azi, tot mai sumbră, mai cinică, dar îndreptată și spre propria persoană amenințată de bătrânețea care „strivește corpul și mintea”. Și, totuși, Elsa Dorval Tofan (sau Ceri, prietena mea din liceu) rămîne aceeași ființă adolescentină, revoltată și nealiniată cum o știu, malgrė tout, cum zice ea undeva.

Simona Popescu