Resemnările

În jurul unui ax care leagă strîns contingența (inclusiv cea biografică, de nu mai ales ea) de transcendent se învîrt toate volumele lui Gellu Dorian. Nici Resemnările de acum nu slăbesc această legătură, măcar că traseele lor elegiace par a se înfunda în ritualistica memoriei. Dar tocmai în ocazionale – care aici nu-s puține – se vede mai clar acest proiect de a nota epifania metafizicelor în real și de a scoate din acest eveniment ”realitatea” adevărată a himericelor: ”nimic/ nu e mai real ca imaginea mea din locul în care/ nu am fost niciodată”. Poemele marchează însă acum cu predilecție locurile în care Gellu a fost și întîlnirile avute acolo, deopotrivă cu prieteni plecați sau încă nu, oscilînd între doliu și laudă. Sau între laudă și diatribă cînd vine vorba de starea poeziei de azi, pe care unii o terfelesc. Asta pentru Gellu e un afront și o durere personală, căci pentru el poezia e o miză existențială: ”te sufoci dacă nu scrii măcar un poem” pentru a exorciza răutatea zilei și a lumii. Schița confesivă e înclinată și ea elegiac, hrănită cum e cu singurătate și cu amărăciunea marginalului, a celui ce duce ”traiul amar al celui născut și crescut la marginea țării/ în care nu mai contezi decât pentru a pregăti tava/ pe care să le-o pui în față oaspeților.” (Al. Cistelecan)

Resemnat să viețuiască printre atâtea cohorte de poeți vii sau dispăruți, autentici sau pârâți, începători sau avansați, plini de premii sau cu tașca goală, închinători la Dumnezeu sau apostați, știutori ai tuturor trucurilor acestei arte care nu mai folosește nimănui la nimic sau genuini, băutori fruntași sau abstinenți, îmbătrâniți frumos sau plini de beteșuguri, obișnuit să pregătească tava pe care să le-o pună în față oaspeților veșnic cârtitori, Gellu Dorian continuă să scrie poezie chiar dacă se simte copleșit de agresivitatea celor ce se burică, setoși de glorie, chiar dacă trăiește cu teama – mărturisită – de a nu fi citit de nimeni în veci, necum de a încăpea pe vreuna din listele care contează, cică, dar căutând să umple golurile căscate între semeni în lumea aceasta în care totul e de vânzare sau să câștige starea de imponderabilitate, detașarea care să facă posibilă desprinderea de toți și de toate ca de greul pământului…

Siluită, hărțuită, batjocorită de tot felul de ipochimeni care se cred mari, formidabili, fără pereche, care cred că lumea începe și se sfârșește cu ei, ba chiar bătută la fund și trimisă la plimbare de alții – cei mai mulți – care nu sunt altceva – vai! – decât niște fantomatice siluete virtuale, Poezia are în Gellu Dorian un apărător în stare să o scape de paraziți, de bube, de închipuiți și de idoli falși, dar, mai presus de orice, un cultivator al ei ars de un foc lăuntric fără cenușă și înzestrat cu putere imaginatorie și energie vizionară. (Mircea Petean)