Om în mers

Dacă, potrivit lui Roland Barthes, de pe la 1850, scriitorul a devenit „o conștiință nefericită”, eseul încearcă să recucerească/ reîntemeieze acea fericire pierdută, repunînd literatura în cheia fericirii, prin bucuria receptării acesteia. Eseistul nu doar spune ceva despre o carte/ operă, ci se spune și pe sine, în propria spunere, ca un scriitor, dar nu eludează paternitatea scriitorului, așa cum preotul, în rostirea sa, nu eludează paternitatea Creatorului. Pentru că, la rigoare, preotul nu face decît să transmită, prin ceea ce spune, cu harul dat, spusele Creatorului. Cartea este o lume în continuă facere, lucrare în care se autodevoră, desigur, scriitorul. Dar și eseistul, pe urmele lui. Fascinat de freamătul operei, nu doar al limbajului (cum ar zice Barthes), eseistul întreține vii focurile operei și chiar ale universului în care se edifică opera.