Un singur poem

Spuneam altă dată că originalitatea indiscutabilă a Letiţiei Ilea vine din copleşitorul rău-de-viaţă tradus în fraze poetice de o simplitate şocând prin ea însăşi. Austeritatea rostirii se anunţa deja drept marcă de la primele cărți. Același martor necruțător, dezîncântat programatic, (pre)dispus la aspre inventare şi valorizări, descrie în cărțile succesive singurătatea lipicioasă, ca o miere neagră, ţesătura penelopică a aşteptării prelungi („am așteptat mereu ceva” sună în prelungirea bacovianului „când scriu, aștept”), cu abia perceptibile cumințiri și resemnări, dar și fiorii thanatici prematuri. Directețea vag-agresivă a poeziei se lasă atenuată de fine viziuni fantasmatice, ocolind astfel toate ismele constrângătoare, atingerile cu poezia congenerilor nepunându-i în pericol unicitatea. Treptat, speranța se extenuează sub presiunea morții umăr-la-umăr. Melcul timid de odinioară nu mai crede în ocrotirea asigurată de vizuină („stai în viața ta ca într-o cameră închiriată”), iar în absența Mamei, nu mai e nimeni „să mă ia de mână/ să mă treacă strada”. Ca un „un războinic care nu știe ce să facă/ în vreme de pace”, poeta descoperă însă că „e timp până în ultima clipă” și că a trăi înseamnă „să traversezi râul pur și simplu/ prin apa până la piept”. Sau Răul. Tristețea se vătuiește prin exces, scrâșnetul versului exersează eufonii firave, iar peisajele existenţiale crude şi nemiloase sunt acceptate ca Întâmplări obişnuite, ele fiind Chiar viaţa. De unde și paradoxala seninătate în restriște. (Irina Petraș)