Totem

După ce și-a luat o destul de lungă pauză de la militanțele ecologice și sociale și s-a răsfățat în volume de ludice și inventivitate dusă spre vervă, Ofelia Prodan revine, în Totem-ul de acuma, la trauma generatoare a poeziei sale: cruzimea umană. E o concentrare a obsesiilor și spaimelor de pînă acum care aproape că realizează o poezie tematică, sistematizată într-o suită de tablouri ale carnagiului. Scenele de „vînătoare” sînt conturate cu o brutalitate naturalistă care stă de temei unui expresionism suplicial. Vînătoarea, vînatul și vînătorul sunt simbolurile centrale ale unui ritual al cruzimii care transformă condiția umană în supliciu. Și face asta fără patetisme declamate, ci doar cu un pathos participativ implicit, nu neapărat și explicit. Poemele de acum par un țipăt în iminența apocalipsei. O apocalipsă ca un șir de crime, relatată cu o scriitură de cruzime. (Al. Cistelecan)

Concepută pe model hegelian, noua carte a Ofeliei Prodan, pornește de la viziunea unei lumi marcată de o violență atroce. Fiara urmărește, ucide și devorează prada, dar devine, la rându-i victimă. Vânătorul ucide și se înveșmântează în blana sângerîndă a victimei, dar, devine, la rându-i vânat. Halucinant, acesta sfârșește prin a se hrăni din inima de lavă incandescentă a pământului. Nu scapă tefere nici personajele mitologice (Argus e devorat de un vultur), iar soarele e putred, bolnav. Dacă aceste scene terestre, de o violență atroce sunt evocate cu o detașare supremă, privirea poetei fiind focusată pe detaliile uciderii și devorării victimelor, fie ele oameni ori animale, în ciclul al doilea al cărții, antitetic intitulat Ce visează algele când dispar, decorul se schimbă, poeta contemplând la fel de detașat un univers marin pașnic, în care agresivitatea trece în ritm de dans – e lentoarea și surdinitatea masivă a unui acvariu în care poate părem apatice și abulice viețuitoare. În cel de-al treilea ciclu – totem –, al sintezei, privirea ei surprinde consecințele supremației omului pe/sub pământ, pe și sub ape, în ceresc și subceresc. Mai mult decât un manifest ecologist, cartea propune, la final, o nouă religie a redempțiunii. (Mircea Petean)