Paranteză temporară

Fie elevată, în expresie, fie neaoșă, fie sibilinică, fie dezarmant de limpede, rostirea poetică a lui Echim Vancea se rostuiește într-un monolog uniform, neîntrerupt decât de scurte pauze de respirație, care poartă, asemenea unei monotone ape curgătoare, frânturi dintr-o rostire lăuntrică înfricoșată, mereu la pândă, mereu în căutarea unui cuvânt privilegiat. Simple embleme afișate cu un anume orgoliu, la început, anumite cuvinte, anumite sintagme au primit o încărcătură specială, cu putere de simpol, în timp, pentru a se impune, la un moment dat, ca adevărate concepte lirice. Unul dintre ele este umbra, cântată și descântată pe durata unui întreg poem-fluviu în cartea de față. Poetul umbrei va rămâne, probabil, Echim Vancea, într-o istorie adevărată a poeziei române, iar nu una făcută improvizat, pe criterii aiuristice.
Pentru mine, Echim este martorul. Un martor discret, atent, prevenitor, ca orice martor autentic. Omul din umbră, căruia i s-a oferit șansa de a asista la nașterea unei mari pasiuni. O pasiune atât de mare cât să țină nu pentru o viață, ci pentru o eternitate…
Pe cât de hâtru, de nonconformist și de necugetat în viața de zi cu zi, pe atât de serios, de aplicat și de devotat vocaței sale, în cele poeticești. Un model de consecvență. Chiar și pe patul de spital, el cugeta la opera sa, dregea versuri, se consola cetind și convorbind cu umbrele prietenilor săi, literații.
Va fi crezând în posteritate? Mă tem că nu. O face mai degrabă din credința că înțelept e să sporești talanții cu care ai fost înzestrat, nu să-i îngropi.
Acum, la cei 70 de ani ai săi, împliniți, să ne alăturăm și noi corului care îi urează:

LA MULȚI ANI, POETE!
Să fii iubit, admirat și respectat ca până acum și mai abitir ca până acum! (Mircea )Petean