Mama mă întreabă dacă stau până seara

„Nu se cuvine să comentezi culorile care se sting în ochii liniştiţi ai unei muribunde, curtea şi ograda de care avusese grijă o viaţă întreagă şi care sunt acum cuprinse de buruieni, trupul care se face piele, viul care devine uscăciune.
Nu sunt metafore, nu sunt cromatisme, simboluri sau revelaţii în impresionanta litanie funerară pe care ne-o oferă Viorica Răduţă, ci doar o simplitate ieşită din comun, rurală şi cosmică totodată, fiindcă face parte din coregrafia stinsă, fără lacrimi, dar împăcată cu rosturile firii, a riturilor de trecere. În volumul pe care-l ţinem în mână, o mamă, vegheată de cei doi copii ai săi, se pregăteşte să meargă dincolo, unde o aşteaptă soţul, plecat mai devreme. Zilele de sfârşit îşi au rosturile lor, precise: ultima baie, ultimele cuvinte, utimele rânduieli făcute pentru buna trecere dintr-o mână în alta a gospodăriei. Cea mai bună analogie, pentru un literat sau mitograf, o reprezintă Cartea tibetană a morţilor, unde toate gesturile, toate privirile sunt atent descrise, arhivate. În cartea Vioricăi Răduţă, se deschide o poartă. Mama, fiica şi fratele privesc prin ea. Cea dintâi e pregătită să-i treacă pragul; ceilaţi doi mai au de aşteptat, dar învaţă, calm şi înţelept, care gesturi sunt cuvenite, ce şi cum anume trebuie să facă…” (Ştefan Borbély)