Lucyan Mărturisitorul

Cine e (și cîți e!), ce face, ce crede și ce vrea Lucian Scurtu aflăm chiar de la el, din predoslovia acestei ediții definitive. Toate astea îi pun probleme lui Lucian, dar întîia lui problemă e, de fapt, intrarea în ebrietatea imaginativă și în frenezia discursivă. Odată atinsă cota necesară de narcotice, problemele aproape că dispar, căci Lucian din entuziasmul de retor al mirajelor și melancoliilor trăiește. Pe la începuturi, vîrtejul retoric îl trăgea într-un fel de emfază imaginativă și tematică, nu lipsită de nostalgii oraculare, dar cu vremea și-a luat seama că romantismul trăit în felul postmodern trebuie să fie, deodată, pe cît de patetic, pe atît de parodiat. De atunci, destul de repede, de pe la al doilea volum deja, exultanțele și exaltările lui Lucian sînt ale unui histrion al propriilor obsesii și elanuri, patimi ori pasiuni beatificate și senzualizate, unul asaltat deopotrivă de entuziasmul și de beția proclamațiilor extatice, al interjecțiilor pasionale, și de umorul de sine, pe de altă parte. Cu plămîni mari, respirînd în rînduri care trec de marginea paginii și declamînd dintr-o barochiadă deopotrivă imaginativă și referențială, Lucian se trage, după fiecare rafală de emfaze, la adăpostul spiritului ludic, cel căruia îi și dă drumul să zburde liber în ultimele volume. Pînă atunci atelajul lui e tras în egală măsură de entuziasmul omagial, cu madrigaluri care trec limita epopeică, și, pe partea cealaltă, de vocația parodică (autoparodică), folosind din plin aluziile, citările, parafrazele, autocitările și pastișele stilistice ori chiar alternanța dintre endecasilabi extenuanți și metrica tradițională pentru relativizarea oricăror fundamentalisme. Jocul cu formele (sonetul, printre preferate, dar și altele) dublează jocul imaginilor, a căror supraveghere ludică nu interzice, totuși, electrificări expresioniste ori suprarealiste. Dar toate trebuie să aibă o spumă de umor. (Al. Cistelecan)