Limpezirea cu altă lumină

Ioana Sandu ascultă de o voce interioară care o călăuzește îndemnând-o să deseneze o acoladă la un traseu existențial marcat de cicatrici, de iluminări și căderi, de ceea ce ni s-a dat și am risipit, de împliniri venite la timp, dar și de regrete târzii, de spaima căderii în uitare, dar și de luciditatea unei împăcări cu toți și cu toate. Poezia ei este o răscolire a lăuntricului; e o fervoare a căutării Căii de urmat într-un labirint ca un hățiș de primejdii – semnificativă, în acest sens, obsesia răspântiei, a răscrucii, în scrisul ei de-acum – e o pătimașă căutare a „liniștii în care se poate trăi”. Coborârea în spațiul-timp al copilariei e ca un ritual de purificare, o coborâre pe „partea ferită de vânt/ în motiv de răcoare și liniște”, o pogorâre a Cerului pe Pământ, ceea ce este extraordinar. În fond, poezia ei este o neîntreruptă rugăciune. Așa și trebuie citită… (Mircea Petean)