Km. 0 al iubirii (prez. de Mircea Petean)

De fapt, sunt două fațete ale aceluiași discurs, sensibil diferite, căci, dacă primul propune un complicat dans al seducției, în care senzațiile, emoțiile, reflecțiile de tot felul dau târcoale, împresoară, ca într-un asediu, literele și spațiile albe dintre ele, în căutarea cuvintelor care par a nu fi nicicând nici destul de precise, nici destul de încăpătoare, nici măcar destule, o subtilă simbolistică a vegetalului sugerând de minune această fragilitate a limbajului în raport cu prea-plinul trăirii, cel de-al doilea e un sincopat cântec de dragoste târzie, primită ca un dar neașteptat de cei doi protagoniști, cu înfrigurarea și răsfățul celor ce știu că nu mai au toată viața înainte; e aici o siguranță a rostirii, o plăcere a jocului regizat, o simplitate îndelung râvnită, în fine obținută, o dezinvoltură și o seninătate care integrează firesc versuri din lirica oltenească tradițională, ziceri autoironice și schimburi de replici sprințare. Dar ceea ce mi se pare indescriptibil de frumos este un vers colosal din primul ciclu care îl prevestește cu totul neașteptat pe al doilea: miracolul e ca un început de visare a târziului. Căci, în fond, depărtarea care apropie și apropierea care desparte dau farmec și consistență iubirii… (Mircea Petean)