Adagio

Posedând o bună tehnică imagistă, care trimite direct la loviturile mele de nisip – deloc întîmplătoare frecvența apelurilor la pictură – Mihaela Oancea pune emoții, sentimente, imagini banale, diurne, mai rar
câte-o onirică, căci decorul e mai real decât orice plăsmuire, la storcător, creând astfel o capricioasă țesătură de imagini disparate, care sugerează neîndoios o existență fragmentată, atomizată, marcată de greul nerostitelor, din care desprindem această emoționantă mărturisire de credință – doar diminețile îmi refac din temelii/ lumea care nu poate exista/ fără taină.

Tradiționalist convins, mereu pus pe șotii, afurisit, Hurubă, cel care scrie frecvent poeme de amor pierdut și imposibil de recuperat, făcând trimiteri la clasici (Eminescu, Topârceanu, Coșbuc) în contexte
de regulă ironice, sau punând anume câte-o expresie neaoșă într-un contex duios-romanțios – o rănire a sublimului cu câte-un gest neobrăzat, al lui, ori al unui animal domestic nevinovat – e în stare și de elanuri romantice și candori nebănuite: Rourează, Doamne,
o cărare,/ Împodobeşte-o, sfânt, cu crizanteme!

Mircea Petean