08 mart. „Blocul cu bulină roşie” de Giuseppe Masavo

Masavo e la a cincea carte apărută la LIMES, după „Muzică pentru pisici” (2014), „400 de ferestre” (2015), „Pe Sirius nu se întâmplă nimic” (2016) și „Întâlniri licențioase” (2017). Anul și cartea, după cum se vede.
Pe Giuseppe îl știu de pe vremea când lucram la Borșa Maramureșului ca dascăl de limba română, limba franceză și limba „poezească”. El era antrenor de schi pe vremea aceea. Vai, ce tineri eram! Și ce șturlubatici… Ne întâlneam des, dar pe cele mai frumoase întâlniri le oficia el, în apartamentul său din blocul de lângă sediul Poliției unde îl ascultam citindu-mi poeme de-ale sale muiate într-un vin rubiniu din cel mai bun, pe care i le comentam pe loc, de!, era modul meu de a-mi „plăti” tratația, nu mi-a plăcut să rămân dator nimănui niciodată (deși la răutăți, jigniri și ticăloșii n-am răspuns, am preferat să le ignor, gomându-i pe împricinați din lista de prieteni). Scria fără să își dorească să publice, conștient că e prins într-un „joc ce nu se mai termină” – așa se chema volumul la care lucra, posed și acum dosarul cu poemele acelea, mie mi-a plăcut atât de mult titlul încât l-am prins într-unul din poemele mele din „Lasă-mi, Doamne, zăbava!”, cred.
Giuseppe s-a reîntors în orașul de baștină, după Revoluție, Piatra Neamț; era și a rămas și acum, un bărbat distins, elegant, politicos, atașat și atașant, e o plăcere să-l ai în preajmă sau să vorbești cu el la telefon… Poezia lui, însă, e stupefiant de contrastantă cu felul său de a fi. Atent, harnic, el umple textul cu detalii din realitatea imediată, derizorii, anodine, la prima vedere, stranii, misterioase, în fapt, căci poetul deține secretele unui procedeu infailibil, acela al insolitării. Ai senzația, citindu-i poemele că ești prins într-un vârtej, de nu chiar într-o tornadă, și că plutești, răsucindu-te amețitor într-o grămadă de deșeuri casnice, frânturi de viață cotidiană, zaț, zdrențe, rune și ruine Deloc ofensive, textele sale – era să spun elegiile! – imaginează mai degrabă mișcarea de repliere, de retragere în alveola singurătății. Ironia trece rapid în autoironie, iar aceasta se stinge în apele reci și repezi ale ludicului.