Tramvaiul 13

Iată-l pe Constantin Arcu, poate cel mai mare călător din istoria literaturii române, revenind la vechea lui dragoste,  romanul!  Structurat pe capitole dense, extrem de bine închegate, care au o asemenea autonomie încât ar putea fi citite și ca nuvele independente, romanul pare a promite a fi o distopie într-atât de înfricoșătoare sunt semnele unei misterioase pandemii care pune stăpânire pe umanitate, o umanitate vulnerabilă îndeosebi în zona senectuții, pentru care se caută soluții dintre cele mai aiuritoare. Pe măsură ce lectura înaintează, senzația e mai, degrabă, de satiră cu tușe de vizionarism, care îi vizează îndeosebi pe cei care au încercat să profite de pe urma acesteia. Foarte bine sunt creionate personajele centrale, dar memorabil e portretul Americanului, personaj secundar care îți rămâne în memorie ca prototip al cârcotașului cunoscător al tuturor dedesubturilor unor situații apărute pe un traseu existențial care se lărgește pe nesimțite la nivel social global. Într-o notă de ironie fină și umor, adeseori negru, apare grupul de pierde vară de la birtul La ultimul bănuț. De altminteri, scriitura limpede, tranșantă, care manipulează subtil intertextul și ia, pe alocuri, turnură de zicere memorabilă, pare a fi populată în bună parte de oameni de prisos, care ar putea dispărea, ba chiar s-ar cuveni să dispară, lăsând locul liber pentru cei în putere, deștepții cu inițiativă. Iar surpriza din final, când autorul devine el însuși personaj, e, neîndoios, colosală.

Un roman de zile mari, a cărui lectură are, cu adevărat, virtuți vindecătoare (Mircea Petean)