Surâs complice ideii. Între proză, yes-eu și poem sau absolut viceversa

… prezentele texte, între proză, poem și yes‑eu, sunt, conform unei naturi ceva mai greu de delimitat, marcate de prozodie, de metaforă și lirism ca sinteze neconvenționale ale structurilor interne, ale ritmurilor desfășurării frazelor, în genere ale scriiturii, ca aliterații, sonorități intercomunicante, ca într‑un „dialog” al unor ecouri în percuție. Sunt mai mult sau mai puțin libere în constituirea lor, însă nu categorice în așa‑zisa abandonare a narativului liniar sau a disoluției genurilor. Ar fi, probabil, posibile exemple de cultivare a interdisciplinarității.

Și totuși, la o mai atentă cercetare, aceste texte/ subiecte de (ne)gen concret, ci ca loc de interacțiune a genurilor, eu le văd într‑o predestinată trecere de la unul la altul/ altele, percepându‑le din interiorul plăsmuirii și exteriorizării lor eseistic‑narative drept împreunare, în mare, a două genuri (de bază) – al romanului de idei (sau romanul ideilor) in fragmentarium și al reflecției (și reflectării) poetice. Și am ținut să aibă un limbaj inteligibil, însă nicidecum dus spre simplism, spre facil, deoarece cred în subtilitatea și inteligența cititorului. Cu precizarea: un cititor pe care mi‑l doresc, nu unul pe care să‑l… „momesc”.

De fapt, cam toți scriitorii își doresc o operă de un suflu, un stil (în cazul meu – și un lirism) dincolo de comun. Dar, firește, nu și  dincolo de comunitate, în pragul căreia mulți au exclamat: À bon entendeur, salut! (Leo Butnaru)