Șoricei albi

Poemele prozastice ale lui Victor Țarină, din noua sa carte, unde se înconjoară de alte animăluțe, într-un soi de fraternitate între ființe captive, sunt fragmente dintr-un jurnal intim ținut pe sărite. Au, prin urmare, frăgezime și naturalețe căci sunt transcrieri nude, nu lipsite de o undă de autoironie și de amar umor, ale unor întâlniri fericite, capabile să declanșeze resortul memoriei afective, să stârnească reverii compensartorii sau reflecții stoice. Am avut întotdeauna o mare simpatie pentru geologi. În tinerețea mea petrecută la Borșa Maramureșului era un grup de tineri geologi care cochetau cu pictura, muzica sau literatura. Firește că i-am cultivat, dar nu cred să fi avut careva ambiția să devină pictor, muzician sau scritor, deși organizau vernisaje, serate muzicale și participau la ședințele de cenaclu.

Victor Țarină, pe care l-am cunoscut după întoarcerea mea la Cluj, este o fericită excepție. (Mircea Petean)