Scara imperfect

Atent la ritmurile existenței, privită atât în manifestările ei exterioare, cât și în cele ale unei interiorități ecranate prin autoironie, Ovidiu-Gheorghe Ruța surprinde proza vieții fără nostalgii sau iluzii, pe un ton rece, impersonal, enunțiativ (o seamă de texte sunt simple Inventare de cuvinte), în genul instantaneelor foto. Voit sărac, limbajul poeziei sale e apt, în schimb,  să consemneze mecanica vieții cotidiene, insignifiantă, inconsistentă, plină de imperfecțiuni și carențe. În același timp, el se pricepe să inducă absurdul, în acest univers mecanicist, prin jocuri de limbaj neoavangardiste ori mimând rostirea neaoș ardelenească. Și o face arborând o mină enigmatică, de sfinx aiurit, permițându-și să fie când plin de compasiune la adresa versuitorilor de pe plai, când de-a dreptul ireverențios, ba chiar mai mult, să dea câteva definiții poeziei; dintre acestea o preferăm pe cea care îl definește mai degrabă pe el însuși foarte bine: Poezia e o haină prea largă/ care îmi vine impecabil. 

Ucigând fără milă sentimentalismul și sucind sistematic gâtul retoricii, Ruța recurge adeseori la parabolă ca la un mod învăluit de a dibui misterul  vieții și al morții urcând pe fușteii scării imperfecte a poeziei. (Mircea Petean)