Roata 

E plină de simboluri, această nouă carte a sa, cel mai important fiind roata, firește, care e sugestie a rostogolirii ciclurilor cosmice și istorice, în același timp, dar și a derulării capricioase a destinului individual. Cel puțin la fel de important e Valea, care e vale a plângerii, dar și loc al genezei lumilor sale lăuntrice, al limbajului, îndeosebi. Sunt reluate, apoi, cele vehiculate în cărțile anterioare – Grădina, Insula, Dealurile, în acest sens cartea aceasta fiind o altă Recapitulare. Vasile Igna e, poate, administratorul celui mai vast bestiariu din poezia română (pisici – Mister, defuncta Mitzura, Miruna sunt prietenele sale de suflet –, bursuci, gușteri, șerpi, țestoase, amfibieni, mormoloci, cerbi, căprioare, păsări de toate felurile, inclusiv fantastice etc. etc.). El e și un mare herborist, l-am asemănat odată cu eroul lui Ernst Jünger din „Falezele de marmură” și nu cred că am greșit, dimpotrivă – are noblețea și înțelepciunea aceluia. Dar cu precădere el e amatorul de eufonii stârnite de o meșteșugită întrebuințare a rimelor și aliterațiilor, care sunt parte a unei adevărate arte a seducției. Se pare că a ajuns, în sfârșit, la stadiul fericit la care puțini poeți ajung, anume la acela al răsfățului limbii. Cred că a scris această carte simțind că e răsfățat de limba maternă, ceea ce e ceva cu totul special, un dar de care puțin se învrednicesc, cei mai mulți scriind trudnic, dintr-o voință crîncenă de a face literatură, iar nu cu detașarea și bucuria celui răsfățat de sonurile și tâlcurile cuvintelor din limba tribului său. În fine, el e dublat de moralistul subtil și discret care judecă lumea în varii situații și contexte fără însă a ceda unui spirit critic exacerbat de parcă ar ști că numai astfel poate scăpa de riscul de a simți pe propria piele secătuirea spiritului, uscăciunea lui. Surpriza acestei cărți din urmă a sa, una dintre marile ei suprize este prezența personajelor umane, eroul liric are dublul său, e și o prezență feminină acolo, dar e și un personaj drag mie, căruia i-am dedicat o baladă într-una din cărțile mele ligure, și anume Năierul. (Mircea Petean)