Pe muchia poemului

Memorie a Ființei fiind, poezia lirică nu îngăduie pătrunderea în anatomia serafică a metaforei decât cu instrumente de bijutier și cu sfiala pe care o presupune vecinătatea transcendentului și a inocenței adamice. De aceea criticii buni de poezie nu se găsesc pe toate drumurile. E nevoie de empatie, de conivență poetică – marii critici de poezie scriu cu metafore despre metafore – departe  de limbajul balizat și banalizat despre care vorbea Borges, de conștiința adevărului pascalian că, mai ales atunci când e vorba de poezie, ,,inima are rațiunile ei, pe care rațiunea nu le cunoaște”. Adică tocmai de acele calități care permit accesul  în adâncimile textului, calități pe care le probează lecturile doamnei Delia Muntean. Domnia Sa propune o interpretare altfel, departe de tonul excesiv  impersonal, de sobrietatea academică alunecată deseori în criptomania teoretică și prețiozitatea care fac din critică un act interpretativ pentru sine și pentru ghetoul literar.

Delia Muntean scrie cu inteligență și har, într-o seducătoare complicitate cu autorii – citiți sumarul cărții, mai înainte de a începe lectura ei, pentru a vă convinge –, cu plăcerea unei complicități întru slava acelui tărâm inefabil în care sufletul omenesc își află dreapta măsură. Fiindcă Poezia e comuniune și cuminecare; dacă asta nu e, nimic nu e! Cum mărturisea undeva: ,,Îmi doresc să mă apropii cât mai mult, cu sensibilitatea mea intelectuală, de cartea pe care o descânt”. Căci nu doar poezia își poate revendica ,,fascinația șamanică”, ci și critica ei! Ceea ce pentru cititor și pentru autorul însuși e calea regală a lecturii, adevărata miză a unei creații.                                                                               (Horia Bădescu)