Opera lui Vintilă Ivănceanu, o expresie a neoavangardei

Prozatorul și poetul VINTILĂ IVĂNCEANU (1940 – 2008) a fost un mit al vieții culturale românești de după 1965, înainte chiar de a fi apucat să zămislească substanța literară menită să-l exprime. Nutrea, deopotrivă cu oniriștii, un histrionism extrovertit, zgomotos, decomplexat, în care majoritatea confraților au recunoscut instantaneu autenticitatea, confirmată ulterior prin poeme cu irizări suprarealiste și prin două microromane funambulești, Nemaipomenitele pățanii ale lui Milorad de Bouteille (1970) și Vulcaloborgul și frumoasa Beleponjă (1971), după care autorul s-a mutat în Austria, unde a devenit un membru de marcă al avangardei târzii vieneze, elaborând o operă de o complexitate decadentă aparte, transdisciplinară, cu accente preponderent estetizante (pe linie nietzscheană) și cu o orientare eschatologică.

Dacă, în țară, Marian Popa va continua să admire la el „un bun simț suprarealist”, în asociere cu „antiburghezismul, antimilitarismul și nebunaticul simpatic”, iar Gabriel Dimisianu să vorbească despre „copilul teribil al mișcării literare, nonconformist, rebel și gesticulant până la stridență”, aproape nimeni de la noi nu avea cunoștință de cât de complex și de uriaș a devenit Ivănceanu dincolo, în condițiile unei culturi cosmopolite libere, lipsite de opreliști, pentru care fusese predestinat. Cartea de față reprezintă un act literar major: cea dintâi monografie a operei integrale a lui Vintilă Ivănceanu, atât a celei românești, cât și a celei germane. Autoarea își propune, cu bun-simț, doar o reintroducere a numelui autorului, aproape necunoscut generațiilor mai tinere, în tabloul generic al „tendințelor literare românești de la sfârșitul anilor ’60”, însă importanța volumului întrece cu mult această modestie, el devenind, din chiar clipa ieșirii sale de sub tipar, un reper exegetic indispensabil, de primă mână. (Ștefan Borbély)