Nu Eu

Nistor propune o poezie cosmică. Omul, în viziunea sa, este prins într-o rețea cosmică infinită: Toți/ suntem/ simple noduri de/ lumină, scrie el într-un loc. E liber să se miște oriunde și să se bucure de sublimele înfățisări ale lumii. E liber să scrie despre toate acestea. Nu întâmplător metafora centrală a acestei poezii este peștele, invocat adeseori într-o mare diversitate de ipostaze. Sensul ei trimite înspre o existență naturală, ferită de orice fel de constrângeri. Ca ființă socială însă, omul e prins într-o rețea diabolică, care îi amenință grav condiția și habitatul. Proiecție a unui umanism generos, poezia lui Nistor este și manifest ecologist, și strigăt antiglobalist, și discurs împotriva ideologiilor și religiilor intens manipulatoare. Cuvintele sunt invocate pentru a apăra, cu fragilitatea lor, un alt fel de fragilitate. Fiind atât de expusă, poezia riscă să fie grav rănită, dacă nu chiar să dispară…(Mircea Petean)