Limanul cu sălcii

Ioana Sandu ascultă de o voce interioară care o călăuzește indemnând-o să schițeze o acoladă la un traseu existențial marcat de cicatrici,de iluminări și căderi,de ceea ce ni s-a dat și am risipit,de împliniri venite la timp,dar și de regrete târzii,de spaima căderii în uitare,dar și de luciditatea unei împăcări cu toți și cu toate.Poezia ei este o răscolire a lăuntricului;e o fervoare a căutării Căii de urmat într-un labirint ca un hățiș de primejdii-semnificativă,în acest sens,obsesia răspântiei,a răscrucii,în scrisul ei de-acum-e o pătimașă căutare a ”liniștii în care se poate trăi”.Coborârea în spațiul-timp al copilăriei e ca un ritual de purificare,o coborâre ”pe partea ferită de vânt/în motiv de răcoare și liniște,” o pogorâre a Cerului pe Pământ,ceea ce este extraordinar.În fond,poezia ei este o neîntreruptă rugăciune.Așa și trebuie citită…