Ephemeride

Într-un asemenea loc, de înălţimea a două etaje, cu caractere de literă ce dădeau impresia unui basorelief, cuvintele lui Camus nu aveau cum să nu fie luate în seamă, nu aveau cum să nu şocheze. Cât de limpede ar trebui să fie lumea ca să nu mai fie nevoie de artă? Clară, limpede şi perfectă precum cubul lui Nichita Stănescu, dacă nu ar fi avut o muchie sfărâmată? Sau poate precum ţinutul închipuit de Baudelaire în Invitaţie la călătorie? Cine şi-ar putea imagina o asemenea coerenţă, o astfel de perfecţiune şi la ce ar putea servi ea?! (…) Sunt societăţi, civilizaţii care nu au neglijat domeniile economice, nici relaţiile sociale, dar ele rămân nemuritoare prin creatorii de artă ce i-au avut şi care au exprimat tulburările profunde ale fiinţei omeneşti în univers, împrumutându-i lumii imaginea abisurilor sale. Un lucru nu am observat la vremea când eram în faţa Muzeului de Artă Modernă, dar îl văd acum, în fotografie. Cuvintele lui Camus, în culori vii, sunt pe un fundal oarecum şters, ca o invitaţie la dialog, din care se desprinde, abia perceptibilă, o oaie mirată. (Andrei Moldovan)