Dictatura dorului

„Senzația pe care o ai când citești «Dictatura dorului» de Elena Ilash este aceea că înoți cu ochii deschiși printre cârduri de peștișori colorați. Căci fiecare cuvânt al poetei joacă și alunecă în vers asemeni unui peștișor. În poezia Elenei Ilash nu se doarme, cuvintele sunt într-o continuă stare de alertă. O atât de vie carte de poezie nu mi-a fost dat să citesc de mulți, mulți ani!

Dorul care își instaurează dictatura în poezia Elenei Ilash nu e dorul mândruței sau al bădiței, ci e dorul absolut, e setea pe care o declanșează starea de incompletitudine a lumii, de neîmplinire. E ca o declarație de prezență a absenței. Uneori ai impresia că versurille sunt atât de dense încât o să facă explozie, au ceva de „magnolie / gata să pleznească în floare”.

Cănd, prin 1990, am fost în Basarabia l-am întrebat pe prietenul meu, poetul Emilian Galaicu-Păun, din ce pricină basarabencele sunt atât de straniu de frumoase. „Amestecul de sânge e cauza ” – mi-a răspuns poetul. Elena Ilash e un caz de amestec de „pur sânge” de artist plastic și „pur sânge” de poet. Numai așa se poate explica de ce «Dictatura dorului» este așa cum este. (Ion Mureșan)