Despre ce vorbește Lucrețiu când vorbește despre plăcere?

Aventura mallarméană începe cu nostalgia lui Babel, cu un vis nebun al unităţii unei limbi suverane, transparentă reduplicare a universului. Separarea idiomurilor pune în evidenţă un clivaj cât o revelaţie: detaşarea limbajului de real. Lumea se tulbură, referentul devine nesigur, iar cuvintele capătă o independenţă stranie. E vorba, cumva, despre o căutare a esenţei? Poetul ştie că aceasta e imposibilă şi de aceea, chiar dacă tentaţia filozofică şi metafizică rămâne prezentă la el, cercetările sale asupra limbajului exclud orice soluţie de acest ordin, orice cratylism veritabil. Adevărul nu s-ar putea atinge fără cuvinte şi totuşi ele nu mai sunt aceste relaţii invizibile ce ni-l revelează. Opacitatea cuvintelor e obiect de studiu şi de plăcere pentru Mallarmé, care are uneori tendinţe de reificare a lor: cuvântul devine obiect, bijuterie, chiar cu riscul de a-l asimila şi pe cel care îl enunţă.
Deschinzându-ne lumii, evităm să ne retragem în noi înşine. E lecţia stilului sobru. Fără a-i putea citi în limba originală, putem fi totuşi sensibili la simplitatea şi sobrietatea lui Tao Yuanming, Wang Wei, Li Bo, Du Fu, Li Tai Pe, Meng Haoran, Bo Ju-yi, Su Dongpo, Basho, Buson, Issa etc. Fiindcă, nu-i aşa?, simplitatea şi umanitatea sunt universale. Iar vârsta literelor pare a fi apus…