Casa fericiților, ediția a doua revăzută
5
product-template-default,single,single-product,postid-16505,theme-bridge,bridge-core-1.0.6,woocommerce,woocommerce-page,woocommerce-no-js,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,columns-3,qode-child-theme-ver-1.0.0,qode-theme-ver-18.2,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.0.5,vc_responsive

Casa fericiților, ediția a doua revăzută

23,00 lei

“Dar poate că într-adevăr, în anii aceia, Casa Fericiților își va fi meritat numele. E cert însă că anii care au urmat nașterii mele n-au mai lăsat loc unor astfel de iluzii. Uimitor însă, casa și-a păstrat numele până azi, ca și cum timpul implacabil ar fi vrut să aducă un omagiu statorniciei pe care în cele din urmă va reuși s-o învingă. A și învins-o de fapt, deși duhul casei stăruie încă, îl simt acum mai viu ca oricând, poate tocmai pentru că-i știu zilele numărate. Stau, târziu în noapte, de peste tot mă înconjoară o liniște desăvârșită, toți dorm, orașul doarme și el, noaptea e liniștită, văzduhul e neclintit, și deodată, deși nimic nu e deschis, simt cu tâmplele, sau cu fruntea, sau cu mâinile, un curent de aer răcoros, mai curând o adiere sau o boare, ca răsuflarea cuiva care s-ar apleca asupra mea, și totul nu durează decât o clipă, două și după aceea mai rămâne doar mișcarea ușoară, unduioasă, aproape imperceptibilă a perdelei, ca după trecerea unei făpturi nevăzute. Sau lemnăria bătrână, care trosnește în puterea nopții, parchetul care scârțâie în odăile de sus, de parcă ar umbla cineva cu grijă să nu-i trezească pe ceilalți, cu toate că nu e nimeni acolo; câte o ușă care se deschide încet și fără veste, ori geamurile bibliotecilor pornindu-se să vibreze ușor, târziu după miezul nopții, când circulația a încetat de mult și pe strada pustie nu mai trece nici măcar o mâță.”
“Noaptea are o luminozitate difuză, ușor lăptoasă. Casa Fericiților se deslușește greoaie, tăcută, neclintită, cu istoria și încăperile ei pline de gândurile celor ce le-au locuit. Și le locuiesc. De o parte și de alta, masive, tăcute și ele acum, blocurile cele noi. O pală de vânt șuieră îndepărtat printre ultimele frunze ale plopilor. Simt – și cu siguranță simte și el – cum se închide un cerc.” (Radu Ciobanu)