Bătrânul ego în dimineața de după moarte

Marian Drăghici se privește de sus, din preajma lui Iisus, cu o seninătate de dincolo de fire, scriind/ transcriind „la altă scară a transparenței”, experiențe decantate în versuri iluminate. Cum poți suporta altminteri frigul morțiii decât hotărât a răzbate prin straturile groase ale învelișului acestei lumi totalmente lipsite de har înspre lumina suprafirească dintru început? Scârbit de desfrâul cuvintelor, poetul probează „tăcerea și căința” în refugiul său pustnicesc. Dar renunțarea la poezie e imposibilă pentru unul blestemat a nu fi altceva decât poet sau, mai degrabă, e posibil a transgresa poezia la îndemâna tuturor înspre poezia iluminaților. Voința de însingurare și, implicit, de singularizare, e contracarată, subtil, de nevoia de dialog cu nepoții săi sau cu fantasmele unora dintre congenerii săi, dialog, care, în Addenda, e unul cât se poate de cald și de direct, purtat pe un ton de baladă cu „Săracu’ Zubașcu”, de pildă. (Mircea Petean)