Editura Limes | „Nerostitele”, poeme de Mircea Petean
16160
post-template-default,single,single-post,postid-16160,single-format-gallery,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,columns-3,qode-child-theme-ver-1.0.0,qode-theme-ver-13.8,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,wpb-js-composer js-comp-ver-5.4.7,vc_responsive

„Nerostitele”, poeme de Mircea Petean

Noua mea carte de poeme –  “Nerostitele” –  a fost gândită ca un roman. Este vorba de al doilea volum din ceea ce va fi, în final, trilogia „Poemele ligure”. Al treilea, aflat și el în fază avansată, nu știu cum se va chema, deocamdată, deși am o bănuială… Coperta e realizată de Oana Stepan, buna mea colaboratoare, dar imaginea de pe cop. I și poza de pe cop. IV le datorez ginerelui meu Luca Oliva, Luca ligurul, cum îl numesc eu…

În legătură cu „Nerostitele”, întrebarea e de ce îi zic „roman”. Sunt dator cu o explicație: e într-adevăr un roman chiar dacă e scris în versuri albe. Eroina este o româncă – Maria, pe numele ei – care are grijă de viața și de casa unui bătrân dintr-un oraș-port italian. Este o femeie simplă, care are acces la concept. Descoperindu-și rostirea lăuntrică, ea are revelația Celuilalt, pe care-l numește Ambrosio, un fel agent dublu care o însoțește din umbră peste tot. Cam asta ar fi, foarte pe scurt, povestea. Restul e… literatură! Sper să le răzbun astfel pe toate româncele înstrăinate în acești ani tulburi.

 

Mircea Petean, conexiuni și con/sacrări extinse

 

Din unele statistici mai noi reiese faptul că ocupăm locul de frunte pe mapamond în ce priveste emigrația; milioane de români se află în afara țării în diverse tări și pe diferite continente, un fenomen de un tragism cumplit pentru un neam atât de încercat de istorie. Cunoscător al acestui fenomen din desele sale peregrinări prin Liguria, Mircea Petean înscrie o nouă carte uimitoare față de cele precedente; în cele ce urmeaza vom încerca să explicăm mai îndeaproape acest lucru.

Textul foarte bine structurat al lui Petean (fiindcă e vorba de un text compact cu o desfășurare înspre un epilog), se caracterizează prin economia personajelor, între care se impune de la început Maria, o româncă  trăind și lucrând în Liguria. Nu rezumăm textul aici spre a nu afecta surpriza degustării lui, căci el nu se vrea nici pe departe a fi incifrat, codificat și se impune de la început prin simplitate, sobrietate și prin rigoarea expunerii. Tocmai acest lucru îi conferă farmec si „prinde” în mrejele ei lectorul, dornic mereu să afle cu o anume uimire „ce se întâmplă”.

Trebuie spus însă de la început că autorul pleacă, după cum arată și titlul cărții, de la reliefarea a doua planuri, cel exterior al derulării fenomenale și cel lăuntric, ca fiind și cel mai adevărat (lumea exterioara fiind o oglinda a lumii lăuntrice în care observator și obiect observat sunt unul și același si-n care e prezent mereu Martorul tăcut aflat în spatele tuturor manifestărilor).

Aceste planuri interferează necontenit în reluarea lor printr-o tehnica admirabilă și se impun aproape fără “premeditare” în memoria lectorului – o încercare de trezire prin revelarea importanței absolute a rostirii lăuntrice în actul de salt înspre un alt nivel de conștiintă. Venim pe lume dinspre diferite nivele ale conștiinței, de unde și constatarea aproape deductivă a faptului că traim și în frecvențe temporale absolut unice, fiecare în timpul și în moartea lui.

Lucrurile sunt mereu de o simplitate genială: exista două motivații care stau la baza tuturor actelor noastre: teama si iubirea. Se intreabă însa oare mulți, pe baza cărei motivații își iau oare deciziile care prefigurează mai apoi o intenționalitate? Teama aduce mereu cu sine neliniștea, sentimentul că orice ai face îți lipsește ceva, alerta, durerile, mizeriile și suferinta. Iubirea are și ea ca bază absolută pacea, pacea lăuntrică dinspre care ea se poate mai apoi înfiripa. Dinspre aceasta pace irizată de iubire e posibil totul.

Lumea în manifestările ei nu este decât oglinda lăuntrului nostru, debusolat, răzleţit, plin de tare, adânc adăpostite, în parte tainic refulate, într-un ecou de angoasă permanentă, un revers pe de-o parte al unei naturi în agonie, de care suntem funciarmente legaţi şi responsabili.

De vreme ce recunoaştem toate acestea în lume, în cei din jur, înseamnă că ele există şi în noi, altfel nu ne le-am putea recunoaşte. Calea travaliului lăuntric, a asumării, a preluării conştiente şi fără de rezerve, calea in-voluţiei individuale (în sensul însingurării întru o reîntoacere transparentă spre a depune mărturia divinului în lume), devine astfel o imperioasă condiţie a reechilibrării unei lumi, în care accentul s-a aşezat până acum doar pe latura exterioară, ducând la malformaţii periculoase şi la instituirea unui hybris care ne ameninţă însăşi firea noastră intimă şi colectivă.

Limba pe care o utilizăm vorbind despre Dumnezeu este umană, polară: „dacă numesc Dumnezeu bun, este ca şi cum aş numi albul, negru”, afirma deja în sec. al 14-lea – spre a denota absurditatea unei evaluări morale a creaţiei ori a creatorului- Meister Eckhart (marele mistic german atît de admirat şi de reprezentanţii Estului printre care si de renumitul T. Suzuki, autorul unei cărti comparative între afirmaţiile reprezentanţilor zen-ului, budismului, evanghelilor şi cele ale lui Eckhart; de altfel, marele învăţat şi maestru japonez l-a vizitat în turneul său prin Europa pe Heidegger;  atît Heidegger cît şi Hegel l-au studiat în profunzime şi – în mod declarat -, îi datorează enorm lui Eckhart).

Heraclit afirma la fel de limpede: „pentru Dumnezeu totul este frumos şi bun şi drept; oamenii însă au preluat una ca fiind nedreaptă, cealaltă ca fiind dreaptă”. Astfel pe cât de eronat e faptul de-a considera omul ca fiind în „centrul” creaţiei, tot atât de eronat trebuie să fie faptul de-a ridica evaluările morale ale omului în postura de măsură a înţelegerii şi judecării naturii. Aceasta nu denotă decât un centrism subiectiv al evaluării. Morala umană aparţine doar omului, nu naturii. Natura nu poate fi „umană”.

Tot ce nu integrăm, delimitându-ne, iscă frica (să ne gândim şi la etimologia acestui cuvânt ce poate fi pus în relaţionare evidentă cu o strâmtorare, îngustare în cazul angoasei (de la latinescul angus, îngust). Păcatul suprem îl reprezintă în sine această de-limitare, această instituire de vămi, de graniţe, între noi si Dumnezeu, între om şi om, între noi şi ceilalţi, între noi şi lume. Ruptura din unitate.

De aceea orice supremaţie a eului este o delimitare, o îngustare. Pierderea/ mistuirea lui însemnând regăsirea sinelui, dat fiind că este o absurditate a considera o pluralitate a „conştiinţelor”: nu există decât o singură conştiinţă. Asumarea, în acest sens, înseamnă deci o integrare a polului opus, a umbrei, o integrare intenţionată.

În acest sens suntem mai mult ca siguri – spre a face o paranteză – de faptul că arta, poezia nu vor pieri: lumea se află într-o precipitare, într-o goană irositoare determinată de un anume ritm tot mai alert. Ea este înclinată azi mai ales spre o sporire a formelor în defavoarea unui fond (exterioritate – lăuntru). Calea tămăduirii va începe cu re-găsirea artei, ce încearcă – chiar prin eşecul ei – să părăsească polaritatea.

Vina ( ce traversează des și rostirile si nerostirile eroinei) nu este doar concretă ori metafizică, ci ambele (spirit şi trup). A denota nemijlocit, aproape brutal, faptul de-a nu putea ocoli vina, conferă măreţie tragediei greceşti. Aici omul nu este pedepsit pentru măruntele făptuiri, ci aici el gustă condiţia umană, cerinţele inflexibile ale existenţei lui.

Tăcerea lăuntrica, a nerostirii, se insinuează la Petean în materia întregului text poetic. Această tăcere e „grea”  de înțelesuri și de sensuri, de nenumărate posibilități ascunse în ea: în casa tatalui meu se afla multe încăperi, spre a parafraza din nou spusele evangheliei, ea fiind astfel calea spre acel Nimic, acel gol neînchipuit de fertil și de creativ. El se afla mereu in intervalul dintre inspirație și respiratie, în pauza infimă dintre o secunda și alta. E poezie absolută prin valențele menționate mai sus, și constituie tendința, jindul și setea cea mai devorantă a oricărui poet autentic, nicicând de atins însă în plenitudinea și genialitatatea lui divină. Aici se ascunde poate și afirmația atât de copleșitoare și de dureroasă în simplitatea ei a marelui Hermann Broch: „poezia e o nerăbdare a cunoasterii”.

Textul, cu grijă orchestrat de autor, desfășoară astfel o descompunere în cuvinte a unui experiment absolut personal, cuvinte situate poetic într-o continuă sporire a frecvenței rostirii, ce-și are sursa tocmai în nerostirile lăuntrice. Conștiința are mereu o predilecție pentru contraste, la fel cum experimentul personal își exercită mereu conexiunile con-sacrându-le.

Se remarcă de la început simplitatea unei rostiri decantate, elansarea unei depline maturități artistice în decursul căreia revelațiile sunt deseori un rezultat al reamintirii. Orice pătrundere în sfere abstracte este deîndată descalificată de concretul senzorial al amintirii, precum și de înaintarea lentă a exeperimentului poetic, de o deplinătatea si o rotunjime a trăirii pe care abstractizările doar o mimează impunând o poezie cu precădere a inteligenței inimii.

Se prefigurează astfel o lume în alertă, grăbită și trecând nepăsătoare la cele din jur în goana ei irositoare. Obsevatorul însă e mereu prezent în tendința lui de contopire cu ele observate în acolada mereu reluată copilărie-senectute, spontaneitate și peren.

Plecând de la citatul celebru „Madam Bovary c´est moi”, putem afirma că autorul își poartă eroina printr-o lăuntrică călătorie în ricoșări mereu reluate prezent-trecut spre a denota printre altele și iluzia localizărilor, căci unde e Conștiință, care în fond e doar Una, nu există localizări, ea fiind mereu pretutindeni și nicăieri în acelați timp. Călătoria aceasta intimă redă într-o formă poetică de mare prospețime pendularea mereu reluată între cele exterioare și adevărata călătorie care e mereu una lăuntrică, a nerostirii.

Pe nesimțite însă se impune  printr-un act trans-senzorial o supersensibilizare, pe de-o parte grație însingurării și înstrăinării, pe de altă parte mulțumită unei tânjiri, a unui dor neostoit aflat în opoziție cu ele; această stare prefigurează intuitivul și înfiripă astfel și cele mai spontane și genuine rostiri, care tind să devină tot mai simple, mai epurate pe măsură ce înaintează în spațiile supra-firești, sur-firești, spre a ne permite o sintagmă lingvistică pe măsură; totul de o mare rigoare și sobrietate a experimentării unei înstrăinări și însingurări determinate și reluat însoțite de umbra vinei, a remușcării și reproșului fin irizat (si astfel cu atât mai percutante)  –  aici merită citată în întregime ruga absolut personală departe de orice dogme și impuneri cu inerentele-i inflexiuni ale unei oralități îndelung și colectiv exercitate în vreme:

 

Doamne al tuturor celor vii

și al tuturor celor fără viață,

ai milă de mine, păcătoasa,

și prefă-mă într-o piatră de râu

să mă spele apele, repezile,

într-o piatră de caldarâm

să mă calce tălpile, tocitele,

într-o piatră de baie,

să mă taie meșterii, gușterii

înainte de-a mă pune în zid

într-o piatră ca toate pietrele

bune de pus în praștie

sau de aruncat în mare

 

Concretul și spontaneitatea unduind perenul oralității genuine se remarcă prin rafinament, prin autenticul glăsuirii, o profunzime ce se oferă cu generozitate intrepretărilor

abstracte, deîndată spulberate de incantația ei, unde „ ruga-i, mistuire între străini

Limba maternă a derulării gândirii lăuntrice și a glăsuiri în disperarea însingurării pare ruptă din însăși carnea femeii în vreme ce rostirea lăuntrică e interiorizarei intuitivă a „trupului, a cărnii ei” în actul unei prea grăitoare tăceri. O tăcere a nerostirii revelate. Calea experimen-tului personal e de pe acum deschisă; o cale a Aflării (revelatiei experimentale) prin atenția focalizată mereu asupra conștiinței omnisciente, omniprezente: „căci una cu nerostirea /  e rostirea lăuntrică”.

Tehnica utilizată pare a fi mereu cea a scoicii care presupune-n adâncul ei perla. Astfel apar inserții, fisuri, falii care reliefează hărți sociologice, istorice și existențiale în secționări de frământări efemere, crude, nemiloase, ba chiar pe alocuri grotești, toate prefigurând o lume tot mai alienată, mai dementă, în derulări textuale punctate de revelații poetice ce se remarcă prin spontaneitate și frăgezime; ele evidențiază astfel și mai mult corespondența dintre trăirile lăuntrice și răsfrângerea lor externă – vedem și auzim mereu ce suntem -, reliefând așadar prin însumarea lor cu finețe „mecanica goală a existenței / ca la un ceremonial simplu, încărcat de discreție și sobrietate”.

Aidoma valurilor în flux și reflux, textele pleacă și revin în secvențele descrierilor alese aidoma unui roman modern în formă versificată, un roman care în cele din urmă nu este decât o poezie savant deconstruită. Orice încercare de imortalizare a imaginilor secvențiale este astfel zădărinicită de însăși tehnica utilizată, sporindu-și benefic efectele; pe potriva valurilor în retragerea și înaintarea lor mereu reluată, irizată-n spume, personajele devin cum foarte inspirat se denotă niște „chiriași ai Cerului”. Demențialitatea lumii e surprinsă înspre final și-ntr-un ritm pe potrivă, denotând alerta, irosirea, libertinajul, mizeria, suferința și-n același timp con-sacrând reluat splendoarea în cele mai intime manifestări. În fond se reia mereu o caracterizare a lumii prin antiteza sacralitate și superficialitate în secvențe paradoxale, grotești, ironice, crude care pe alocuri amintesc de tablourile antropomorfice ale lui Arcimboldo cu inserții decupate parcă din Matthias Grünewald, însă obsesia adevărului nerostit persistă, insinuându-se în tot textul până la finalul lui:

 

ceilalți umplu preajma cu trupurile împuținate

și sluțite de timp

și vorbele lor pentru vânt

iar eu aud valurile rostirii lăuntrice”

 

Andrei Zanca

No Comments

Post A Comment